duminică, 31 august 2014

A venit vremea


A venit vremea schimbarii soartei

Societatea merge inainte, noi suntem prizonierii trecutului. Trecutului murdar infiltrat de turnatori, diversionisti, sercuristi. Ei si-au gasit un loc caldut si de acolo dupa posibilitatile locului, sug tot mustul produs de oamenii cinstiti.
Aceste  scurgeri murdare  ale neamului nostru scoliti si perfectionati acum, in aceasta perioada de trista actualitate, profita de orice   anomalie.
Infiltrati in organismele statului fac tot ce pot, pentru asi tine in activitate cozile de topor.
Din zi in zi sunt tot mai pesimista. Caracatita cancerului coruptiei ne-a cuprins pe toti de la Vladica pana la Opinca. In zadar  dam din maini disperati ca inecatul, tot nu putem iesi din hardaul cu cacat al societatii noastre.  Pana la urma suntem trasi la fund si calcati de urmatoarele generatii, care vor avea aceeasi soarta. Cat as vrea sa fiu de optimista si sa cred ca o revolutie de catifea ne va  schimba soarta, dar nu este asa. Vedem clar si falimentul UE o societate fara nici un viitor, bazata pe artificii imaginate in  bostanele  papionate ale  baronilor de Munchausen, nascute dintr-o viata de leneveala, cu ocupatia de baza filozofia imaginara.
Vreau sa se rupa acest paienjenis de  mizerii, care ne distrug fibra sanatoasa a romanilor. Vreau sa  se termine odata cu pudibonderia in cuvinte fara acoperire cum ca, romanul este harnic, muncitor, artist, talentat in toate. Si ultimul roman dupa cum vedem la discutiile cu politicienii a inteles mersul lucrurilor. Este  jefuirea a tot de ce se poate de catre cine poate, apoi  fuga incotro vom vedea cu ochii si apoi numarand furturile si bucurandu-ne daca este cazul. |
Cu vorba buna nu mai este cazul sa se mearga, vremea aceea a trecut. Acum daca mai putem prinde ultimul vagon de marfa, al ultimului tren, macar sa ne agatam de scara. Din ce in ce il iubesc mai mult si  il doresc reancarnat in fruntea noastra pe Cromwell Lord Protector. Sa fie urat ca el dar, cu simtul dreptatii acutizat si sa fie viril caci li s-a dus buhul la toti care s-au catarat in fruntea noastra, ca sunt impotenti. Si de impotenti in toate suntem satui. Vrem un barbat viril sa vedem daca si el este tot asa ca ceilalti dinanintea lui, un  barbat de mamaliga care, pentru  o stimulare sexuala pentru o erectie chinuita, efectuata de o profesionista,   da toata  Romania.
Curand va trebui sa raspundeti prezent, daca veti dovedi patriotism.

Sclav

Sclav in multinationala

autor: FrontPress 01.09.2014
Businessman shackled to ball and chainAu trecut 25 de ani din decembrie 1989, adică momentul la care românii au dat comunismul ceauşist pe capitalismul sălbatic. Adică am dat comunismul pe mâncarea plină de E-uri şi chimicale, credite la care plătim o viaţă întreagă, cozile la hypermarket, interdicţii, am devenit dependenţi de programele proaste de la TV, vacanţe pe datorie, viaţa pe datorie.
Ce anume s-a schimbat în viaţa noastră? Cele mai mari companii româneşti au fost distruse ori preluate de multinaţionale străine, întreaga economie românească şi aproape toţi românii sunt la cheremul lor. Uitaţi-vă la sectorul retailului de alimente: după ce au distrus Bucureştiul unde, după ce au fost dărâmate de către Primăria Bucureşti în 2000-2002 peste 100.000 de chioşcuri sau mici magazine care erau ţinute la nivel de afaceri de familie, ne-au fost plantate câteva zeci de super şi hypermarketuri, care au distrus oraşul, au distrus orice mică iniţiativă, ne-au adus cu ele aglomeraţia, furtul la raft, produse expirate , mâncăruri cu chimicale, tot mai mulţi români lucrează că robii câte 10 ore pe zi… Aţi auzit voi să existe sindicat al angajaţilor la Cora, Carrefour sau Metro? Eu nu am auzit…
În România, sau mai exact la ce ne aşteaptă viitorul, nu îmi doresc să îmi văd copii plecând ca nişte roboţi la serviciu la 8 dimineaţa, venind acasă seara la 21:00, cumpărând în grabă o porţie de mâncare de la fast-food, şi adormind la televizor. Aşteptând cuminţi să primească salariile pe card, să nu aibă nimic al lor!
În 1989, ne plângeam că este cenzură, că suntem monitorizaţi… După 20 ani de zile, datele noastre personale sunt procesate şi cunoscute de multinaţionale (bănci, telefonie, asigurări) , telefoanele ne sunt înregistrate de companiile de telefonie, e-mailurile sunt citite şi stocate, puse la păstrare pentru momentul la care nu vom fi cuminţi şi se vor scoate de la naftalină să ni se dea cu ele în cap, suntem monitorizaţi, scanaţi… Ce s-a schimbat ?
Multinaţionalele, după ce au făcut posibil ca majoritatea românilor să ajungă să lucreze pentru ei, îşi desăvârşesc opera distrugând şi micile afaceri româneşti, dominând şi acaparând toate domeniile economiei naţionale. Au terminat cu retailul în vânzarea de alimente, pentru că asta era cel mai important, întrucât prin mâncare şi băutură controlezi omul cel mai bine, au trecut şi terminat cu sectorul bancar unde românii sunt cea mai exploatată naţie din UE, au trecut la turism unde agenţiile mici şi mijlocii sunt înghiţite de marii tour-operatori multinaţionali, construcţii, transporturile…tot. Iar mica iniţiativă şi ţăranii care mai produc alimente naturale, sunt duşmani ai acestor multinaţionale, sunt hăituiţi, falimentaţi şi noi nu facem nimic să-i salvăm…pentru a ne salva pe noi!
Să ştiţi că această dilemă şi poate senzaţia că nu avem ce să facem a fost cel mai păcătos sentiment care a fost indus românului. Ca să supravieţuieşti într-o corporaţie, trebuie musai să respecţi cu sfinţenie câteva reguli (de pupincurist), ca un bun-supus ce eşti; că na… nu trebuie să ai idei şi mai ales că nu trebuie să ai gusturi – pentru a putea suge şosetele nespălate de vreo 2 săptămâni ale şefilor “de sus” care nu au timp nici să se screme pe ei. Şeful este şef – cu toţi nespălaţii pe şosete, cred şi eu că şefu’i şef când intră în birou şi pute deoarece n-are timp să se spele la cât stă pe la birou.
Eliminarea corupţiei sau a capitalului românesc? Statele acordă subvenţii multinaţionalelor favorizându-le în dauna economiei naţionale. De pe Acum ori niciodata
Corporate_Slave_by_nickenglishdesign

Armata ucrainiana

Armata ucraineană NIMICITĂ lângă Doneţk

Razboi ucraina rusia

Pierderi de peste 5.000 de soldaţi şi tehnică militară

Două batalioane de tancuri ucrainiene capturate de pro-ruşi

Autorităţile proruse din Doneţk au anunţat în acest weekend că au reuşit încercuirea a mii de soldaţi ucrainieni în jurul localităţilor Alekseevskoe, Blagodatnoe, Voykovsky, Kuteinikovo, Ulyanovskoe şi Uspenka. Totodată au fost capturate două batalioane de tancuri, trei baterii de lansatoare de rachete, trei batalioane de tancuri şi diverse baterii cu obuze.
Republica Populară Doneţk a remis presei un document prin care anunţă formarea de noi brigăzi de infanterie şi brigăzi mecanizate, folosind tehnica militară capturată de la armata ucraineană. Aceast anunţ marchează sfârşitul luptei de gherilă, în grupuri mici, înlocuită de unităţi militare propriu-zise, ca parte a unei armate regulare.

Mii de soldaţi ucrainieni încercuiţi lângă Doneţk

Se pare că militarii din Doneţk au reuşit să oprească ofensiva armatei ucrainiene, încercuind peste 5,000 de soldaţi şi tehnică militară însumând 50 de tancuri, peste 200 vehicule blindate şi 50 de sisteme de lansatoare de rachetă, inclusiv rachete Grad. Trupele ucrainiene sunt corpurile de armată 8, brigăzile mecanizate 28 şi 30, dar şi batalioanele formate din voluntari ale Sectorului de Dreapta ‘Aidar’, ‘Donbass’ şi ‘Shakhtersk’.
Autorităţile de la Kiev au infirmat aceste informaţii.

Ultimii 173 luptători din batalioanele Donbass si Dnepr-1 s-au predat

- de la minutul 7.00 prizonierii ucraineni sunt umiliți, fiind forțați să țopăie, în rîsetele asistenței care trage focuri de armă.

:)))


Pana la divort

Te iubesc pana la divort

autor: FrontPress 31.08.2014
divort parintiCineva a constatat ca toti colegii din departamentul in care lucreaza sunt divortati. Unii chiar de mai multe ori. Atat femeile cat si barbatii care lucreaza in acest departament al unei banci din nordul Germaniei considera ca familia nu mai corespunde lumii in care traim. Fiecare are viata lui, acesta fiind un motiv suficient pentru a nu mai recomanda si altora casatoria. Toti au copii. Mai devreme sau mai tarziu copiii tot sufera din cauza unui divort, asa ca mai bine mai devreme decat mai tarziu. Asa spun toti. Banii nu sunt o problema pentru cei care lucreaza in departamentul cu pricina. Sunt in plina cariera, au toti un job foarte bine platit si traiesc in Germania. Se explica.
De ce se intampla asa ceva? Se intreba, si pe buna dreptate, persoana care a constatat cu uimire ca toti colegii sunt nevoiti sa plateasca pensie alimentara iar colegele sunt fericite ca sunt libere sa faca ce vor.
Intr-o zi, aceeasi persoana despre care va vorbeam, a auzit intamplator o discutie intre doua femei care intrasera sa faca curat in toaleta aceleiasi banci. Se anunatsera ca fiind de la Room Service. N-o sa ma marit niciodata, spunea ferm convinsa una dintre ele. De ce? Pentru ca de fiecare data cand vreau sa fac ceva nu am cum, iar el poate face tot ce doreste.
Se pierde libertatea intr-o casatorie? Ce inseamna libertatea intr-o casatorie? Ce mai inseamna iubirea? Care e locul copiilor intr-o casatorie in care fiecare are viata lui? Nu e de mirare ca oamenii, avand astfel de exemple ce devin un mod de viata, nu mai cred in casatorie. Copiii se pot face si in afara ei. Si copiii, la randul lor, vor avea copii dar nu intr-o casatorie. Si asa mai departe.
divort copilIubirea nu va mai fi nemuritoare. Ar fi absurd sa mai crezi asta peste cateva sute de ani, cand copiii nu vor mai fi traind de mult intr-o familie avand acelasi domiciliu. A, iubirea fata de copii, parinti sau prieteni? Putem sa speram ca se vor mai folosi astfel de aprecieri. Copilul meu. Pana creste si-si ia zborul.. Catelul meu… Pana moare si-ti cumperi altul sau nu. Dar iubirea dintre un barbat si o femeie, de ce am mai spera ca va fi nemuritoare daca cei doi nici macar nu mai pot locui in aceeasi casa?
Va ramane iubirea celor care mai cred in ea, iubire pe care nu o vor atinge niciodata. In vis totul e posibil, in realitate … In realitate timpul ne este dat cu un rost.
Familia va apartine celor cu adevarat nebuni. Si ma refer la nebunii care cred in Iubire. Iubirea ca Persoana. Adica Iisus Hristos. Si poate ca asa trebuie sa se intample. De Vilia Lupu – Feminis

sâmbătă, 30 august 2014

:):):)


Stire bizara

Cea mai bizară ştire citită vreodată! Un iranian n-a făcut baie de 60 de ani şi trage dintr-o pipă umplută cu balegă!

iranian fara baieCând am citit această ştire de pe site-ul andrewazzopardi.org, pur şi simplu nu mi-a venit a crede! Chiar există asemenea specimene de oameni?
Un iranian s-ar putea să fi bătut recordul mondial la numărul de ani petrecuţi fără a face baie. Se pare că el stă de cel puţin 60 de ani fără să se fi spălat. Iar agenţia oficială de ştiri iraniană, Iranian News Agency (IRNA), a publicat recent fotografii cu bărbatul de 80 de ani.
În reportajul său, agenţia arată că bărbatul, pe nume Amoo Hadji, trăieşte în satul Dezhgah, din districtul Dehram, al provinciei Fars din Iran. Omul consumă animale moarte, iar cea mai de preţ posesiune a sa o reprezintă pipa, de 5 centimetri diametru, în care se găseşte… balegă de animale! Amoo Hadji trăieşte într-o cocioabă de piatră construită de vecinii săi pentru el şi se odihneşte într-o gaură în pământ ce seamănă cu un mormânt.
Agenţia de ştiri mai spune că, atunci când îi este frig, bărbatul poartă o cască şi îşi aprinde câteva ţigări.
P.S. În viaţa mea, am văzut o mulţime de ştiri bizare, dar aceasta, de departe este cel mai ciudat reportaj pe care l-am citit vreodată! Ce oameni mai trăiesc pe planeta asta… Auzi, să nu facă baie de 60 de ani şi să tragă din pipă umplută cu balegă… Eu mă întreb cum de-a rezistat atâta timp fără baie…
lovendal.ro

Ecaterina cea Mare

Ecaterina cea Mare: imparateasa GERMANA care a adus grandoare RUSIEI

autor: FrontPress 30.08.2014
eca„Foarte inteligentă, tenace şi cu un nestăpânit apetit sexual, ea este cea mai puternică femeie din lume, căci ea a reuşit să tragă cu forţa Rusia cea înţepenită în primitivismul feudal şi să o transforme într-o mare putere a lumii moderne”, scriau cronicile timpului despre cea care avea să fie aminită de istorie drept cea mai mare şi mai importantă ţarină de pe tronul Rusiei. Controversată şi admirată în egală măsură, cum este de altfel caracteristic marilor personalităţi istorice, împărăteasa Ecaterina cea Mare a fost fără îndoială femeia care a influenţat cel mai mult atât istoria, cât şi destinul de mare putere mondială a Rusiei. Viaţa şi faptele sale sunt mărturii clare în acest sens.
ecaterina-cea-mareO prinţesă germană
În timpul domniei sale derulată între anii 1762-1796, împărăteasa Ecaterina a II-a şi-a asigurat un asemenea grad de putere şi control politic, încât este dificil de găsit un exemplu similar în întreaga istorie a omenirii. Ea este responsabilă de expansiunea fără precedent a Rusiei precum şi de îmbunătăţirea administrării ţării în stil occidental.
Descrisă adesea drept un „despot luminat feminin”, împărăteasa a rămas în memoria multora şi pentru actele sale umanitare şi generozitatea de care dădea deseori dovadă. Mulţi istorici asociază imaginea ei cu evenimentele semnificative şi tentinţele de evidenţiere a Rusiei ca o mare putere emergentă la acea vreme. Mulţi alţi istorici şi biografi nu s-au sfiit să o asocieze cu ţarul Petru cel Mare, iar unul dintre contemporanii săi obişnuia des să evidenţieze esenţa domniei sale, spunând că „dacă Petru cel Mare a făurit omul nou în Rusia, Ecaterina cea Mare a fost cea care l-a însufleţit”.
Pe scurt, ţarina Ecaterina a reformat treptat Rusia şi a terminat cu calm şi răbdare, reformele începute cu forţa de către Petru cel Mare. Prinţul rus Piotr Viazemsky spunea explicit în memoriile sale că „ bărbaţii ruşi vor să devină nemţi, iar femeile germane vor să-i facă ruşi la loc”.
e2Un portret al împărătesei Ecaterina cea Mare, realizat în anul 1835
Viitoarea ţarină supremă se chema de fapt Sophia Frederica Augusta, era de neam german şi s-a născut pe data de 2 mai 1729 în oraşul Stettin din Pomerania, Prusia (acum oraşul Szeczin din Polonia). Copila a văzut lumina zilei în familia lui Christian Augustus, prinţ de Anhalt-Zerbst. Şi-a petrecut copilăria într-o atmosferă austeră, dar marcată de discuţii savante şi deseori vesele. Tatăl său era un om foarte strict şi religios, care comanda pe atunci un regiment al armatei prusace. Mama sa, prinţesa Johanna Elizabeth von Holstein-Gottorp era strâns înrudită cu monarhii care conduceau Prusia, Danemarca şi Suedia.
În anul 1743, tânăra prinţesă s-a botezat în ritul Bisericii Luterane la dorinţa mamei sale, cu toate că imediat după ce s-a măritat cu ţarul Peter al III-lea al Rusiei, tânăra a trecut la ortodoxie fără niciun regret. În anul 1744, Ecaterina a primit o invitaţie din partea împărătesei Elizabeta a Rusiei, invitaţie care urmărea de fapt aranjarea căsătoriei dintre ea şi fiul împărătesei. Viitorul ei soţ era de fapt un văr de gradul doi, care pe atunci avea doar 11 ani şi era deja dependent de consumul de alcool. Mai târziu, Ecaterina a înţeles că măritişul cu moştenitorul scaunului Rusiei îi va deschide calea spre o viaţă de vis, aşa că ambiţioasa prinţesă a acceptat planul familiilor.
Cei doi veri proaspăt căsătoriţi s-au dovedit curînd a fi total incompatibili unul cu celălalt. Cu toate acestea, Ecaterina a încercat să păstreze aparenţele de dragul situaţiei în faţa curţii, şi era răbădătoare cu excentricul şi nătângul ei soţ pentru că-şi urmărea scopurile în tăcere şi cu mare ambiţie. Spre deosebire de soţul ei, Ecaterina era o femeie ambiţioasă, inteligentă şi talentată în multe domenii. Mentalul său puternic era de tip masculin, fiind mereu dornică să înveţe, să descopere. Venise în fond în Rusia pentru a-şi împlini cariera şi destinul.
e4În interiorul Muzeului Ermintajului din Sankt Petersburg
Ţarul a început curând să o înşele pe Ecaterina cu orice femeie îi cădea prin peajmă. În loc să facă crize de gelozie sau să se declare scandalizată de această realitate, Ecaterina s-a decis să-i răspundă cu aceeaşi monedă ajungând aşadar să aibă zeci de amanţi pe parcursul întregii sale vieţi. Istoricii şi biografii ruşi nu ştiu nici astăzi cu siguranţă dacă ţarul Peter era într-adevăr tatăl biologic al prinţilor Paul şi Anna, cu atât mai mult cu cât în primii 5 ani de mariaj Ecaterina nu rămăsese însărcinată, iar gurile rele spuneau că ţarul era steril.
Ambiţie, libertinaj şi patriotism
Unul dintre bărbaţii pentru care ţarina Ecaterina a făcut o pasiune arzătoare a fost Serghei Saltikov, nimeni altul decât şambelanul propriului ei fiu. Acesta era deja celebru ca un crai râvnit de multe femei de la curte, fiind capabil să cucerească în cele din urmă şi dragostea Ecaterinei.
Conform unor istorici, împărăteasa fusese de fapt sfătuită de consilierii săi de taină să facă un copil cu Saltikov, iar prinţul Paul, cel care după moartea Ecaterinei a devenit împăratul Paul I, ar fi fost copilul şambelanului său. Istoricii ruşi afirmă că doi alţi amanţi ai Ecaterinei, Grigori Orlov şi Stanislav August Ponyatowski i-au mai făcut acesteia doi copii, un băiat şi o fată, fapt niciodată recunoscut public de ţarină.
Între toţi aceşti amanţi din familii nobiliare şi cu cariere politice deosebite (Stanisalv Ponyatowski bunăoară a deventi rege al Poloniei în anul 1764), nici unul nu s-a folosit de relaţiile intime cu împărăteasa pentru a se implica în politica statului. Cu o singură excepţie, amiralul Grigori Potemkin care a fost marea iubire a Ecaterinei, cel care conform unor istorici s-a căsătorit în cele din urmă în secret cu ţarina. Ultimul amant al acestei nonconformiste şi ambiţioase împărătese s-a dovedit a fi totuşi tânărul şi excentricul Platon Zubov. Fire generoasă şi romantică, Ecaterina cea Mare a avut grijă de toţi amanţii săi, dăruindu-le atât proprietăţi şi pământuri cât şi titluri nobiliare…
e3Pavilionul ţarinei de pe lacul din Parcul Puşkin, Sankt Petersburg
Cu toate că apetitul sexual era un aspect definitoriu pentru personalitatea sa, Ecaterina nu a lăsat niciodată ca viaţa sa amoroasă să-i oprească ascensiunea politică şi setea de putere. Împătimită a cititului, împărăteasa citea cu pasiune încă din copilărie orice carte-i cădea în mână. Curând a început să fie interesată de filozofie, politică şi istorie, autorii săi preferaţi fiind Diderot şi Voltaire. Ecaterina cea Mare vorbea fluent germana, franceza şi rusa.
A devenit curând atrasă de cultura şi civilizaţia rusă pe care a îndrăgit-o mult. Cel mai literat şi cult dintre suveranii Rusiei, Ecaterina a patronat şi sponsorizat puternic artele frumoase şi viaţa culturală din imperiul său. O adevărată Mecena cu rochie şi sceptru, Ecaterina a sponsorizat şi apariţia primelor jurnale de satiră şi umor, precum şi teatrele de comedie. Pasionată de călătorii, împărăteasa nu s-a sfiit să exploreze cele mai îndepărtate ţinuturi ale întinsului său imperiu. Cu toate că era de neam german şi primise o rigidă educaţie luterană în copilărie, împărăteasa s-a dovedit a fi o ferventă credincioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse precum şi o apărătoare a instituţiilor statului rus.
Născută cu un pronunţat simţ politic şi diplomatic, împărăteasa s-a străduit toată viaţa ei să promoveze prietenia şi buna înţelegere reciprocă între familiile rivale de la curte.
Împărăteasa care se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineaţa
Ca un lider cu interese vaste, Ecaterina s-a implicat simultan în diverse direcţii de acţiune. Fire extrem de muncitoare şi conştiincioasă, se trezea în fiecare zi la ora 5 dimineaţa şi lucra la diversele probleme administrative. În primii săi ani de domnie împărăteasa avea planuri mari în ceea ce privea politica internă şi externă a Rusiei, dar a preferat ca în acest interval de timp să-şi întărească poziţia şi situaţia. Cum existau destui oameni influenţi care nu vedeau cu ochi buni ascensiunea ei şi a fiului său, Paul, împărăteasa a înţeles rapid că fără sprijinul total al clasei nobiliare şi armatei, ea putea fi detronată în câţiva ani.
Liniile generale ale politicilor sale erau centrate în jurul ideii că Rusia avea nevoie de o perioadă extinsă de pace în timpul căreia să-şi întărească statul şi să continue reformele începute de Petru cel Mare. Împărăteasa l-a însărcinat pe abilul conte Nikita Panin cu funcţia de ministru de externe.
În anul 1764, împărăteasa a simţit că avea liniştea necesară pe plan extern pentru a începe derularea reformelor sale. Atitudinea sa faţă de reforme a plasat-o în rândul celebrilor „despoţi luminaţi” o serie de lideri de stat din secolul 18, care erau influenţaţi de ideile Iluminismului şi credeau că printr-o conducere înţeleaptă şi raţională puteau asigura prosperitatea propriilor supuşi. Guvernarea Ecaterinei a fost dublată de o politică de care viza creşterea încrederii oamenilor de rând în stat, precum şi propulsarea Rusiei ca putere cu drepturi egale în Europa.
e1Reşedinţa de vară din Ţarskoe Selo a ţarinei Ecaterina cea mare
Tot ea a sporit puterile Senatului şi a cucerit şi încorporat Ucraina în Imperiul Rus abolind drepturile comunităţilor de cazaci din sudul Ucrainei şi de-al lungul Niprului, care aveau de secole propriul lor centru administrativ, se autoguvernau, aveau propria politică şi erau conduşi de hatmani aleşi în mod tradiţional-democratic.
Ecaterina cea Mare a mai reformat din temelii legislatura Rusiei aducând-o la nivelul legilor care guvernau celelalte mari puteri europene.
Situaţia externă a determinat-o pe împărăteasă să crească puterea Rusiei profitând de slăbirea de moment a vecinilor săi, regatul Poloniei şi Imperiul Otoman. Ecaterina a trimis trupe în sprijinul regelui polonez, Stanislav Ponyatovski, fostul ei amant, care încerca să înăbuşe o revoltă contra amestecului Rusiei în treburile interne ale Poloniei.
Războiul Ruso-Turc dintre anii1768-1774 s-a soldat cu victoria Rusiei, stat care atunci a cucerit sudul Ucrainei, Crimeea şi nordul Caucazului.
Însă chiar înainte de încheierea războiului, Ecaterina a trebuit să înfrângă răscoala consusă de cazacul Emilian Pugaciov, răscoală care s-a dovedit a fi cea mai mare problemă internă de care s-a lovit în timpul domniei sale. Cazacul a înfrânt mai multe expediţii militare, fiind însă în cele din urmă capturat şi executat. Rebeliunea a speriat-o pe împărăteasă care alături de aristocraţii săi a hotărât că cea mai bună metodă pentru evitarea unor revolte similare ar fi întărirea puterii autorităţilor locale şi a nobilimii, în loc de îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale celor din clasele inferioare.
Ecaterina a acordat o mare atenţie şi implemetării alfabetizării şi educaţiei. Nu a reuşit decât înfinţarea câtorva şcoli elementare, dar reformele sale au fost continuare de către succesorii săi la tron. Cum una dintre preocupările sale cele mai importante era întărirea economiei Rusiei, împărăteasa a încurajat comerţul reducând taxele şi a invitat atât investitori ruşi cât şi străini să se stabilească în zonele defavorizate. Sub conducerea sa, Sankt Petersburg-ul a fost restaurat parţial şi a devenit una dintre cele mai somptuoase oraşe ale vremii. Sub patronajul său, Academia de Ştiinţe s-a dezvoltat fără precedent.
e5Statuia împărătesei Ecaterina cea Mare din Sankt Petersburg
Tot ea este persoana care a fondat Ermitajul, un muzeu într-o clădire anexă a Palatului de Iarnă. În timpul domniei sale, a reuşit să adauge 11 noi provincii Imperiului Rus, iar populaţia imperiului s-a dublat. Ecaterina cea Mare a înfinţat 144 de noi oraşe, la o rată de 4 noi oraşe apărute în intervalul unui an. A întărit armata şi flota rusă care au reputat un număr de 78 de victorii în timpul domniei sale, propulsând Rusia la rangul de mare putere mondială. Fire modestă, împărăteasa obişnuia să spună că tot ce a făcut ea pentru Rusia era echivalentul unei picături de apă în ocean. Ecaterina cea Mare a murit în urma unui infarct pe data de 6 noiembrie 1796.
Epitaful de pe mormântul său este revelator: „Aici odihneşte Ecaterina a II-a. Ea a venit în Rusia în anul 1744 pentru a se căsători cu Peter al III-lea. La vârsta de 14 ani, Ecaterina a luat trei decizii grele: aceea de a-l mulţumi pe soţul său, pe împărăteasa Elizabeta şi pe poporul rus. 18 ani de singurătate şi plictis au determinat-o să citească multe cărţi. După ce a urcat pe tronul Rusiei, ea a făcut totul pentru le oferi supuşilor săi fericire, libertate şi prosperitate. Ecaterina cea Mare ierta cu uşurinţă şi nu ura pe nimeni. A fost o persoană miloasă şi a iubit viaţa. În politicile sale a fost o republicană adevărată. A avut mulţi prieteni. A iubit munca şi a iubit deopotrivă oamenii şi artele”. De Nicu Parlog – Descopera

vineri, 29 august 2014

Viitorii criminali pot fi detectaţi încă de la vârsta de 3 ani

copil criminalCopiii care nu arată o frică normală la zgomote şi la zgomote neplăcute la vârsta de 3 ani, au şanse să comită crime ca adult, arată un nou studiu. Yu Gao şi colegii săi din SUA şi Marea Britanie au comparat rezultatele dintr-un studiu de 1.800 de copii născuţi între 1969 şi 1970, cu datele preluate din cazierul judiciar al aceluiaşi grup, 20 de ani mai târziu.
La vârsta de 3 ani, copiii au fost testaţi pentru a le fi măsurat nivelul de “frică condiţionată” sau frica de consecinţe. Ideea este următoarea: copiii care asociază sunetele neplăcute sau alte experienţe neplăcute cu frica vor avea mai puţine şanse de a comite acte anti-sociale când vor deveni maturi, întrucât ei vor lega aceste experienţe cu pedepsile ce le vor primi.
Cercetătorii au testat răspunsurile copiilor de 3 ani la sunetele neplăcute folosind un detector de minciuni. Atunci când au comparat cazierul judiciar al lor, 20 de ani mai târziu, au observat că 137 de persoane (131 bărbaţi şi 6 femei) aveau cel puţin o condamnare pentru o faptă anti-socială. Comparativ cu aproape 300 de participanţi care nu deţineau cazier judiciar, aceşti 137 de participanţi aveau un răspuns mult mai jos la zgomote, atunci când aveau 3 ani.
Descoperirile pot fi legate cu alte studii anterioare care sugerau faptul că psihopaţii şi copiii cu probleme de comportament de la vârsta de 11 ani prezintă aceleaşi anormalităţi prezente într-o parte a creierului denumită amigdală. Acea structură este responsabilă pentru coordonarea fricii de consecinţe.
Dr.Adrian Raine, de la Universitatea York din Anglia, a declarat că în alcătuirea acestui studiu au fost luaţi în considerare o mulţime de alţi factori (ca educaţia părinţilor, numărul de părinţi în familie, statutul socio-economic, mărimea familiei), dar niciunul din ei nu este atât de important ca acestor factor al fricii de consecinţe, factor coordonat de amigdala din creier.
Totuşi, cercetătorii avertizează că din aceste studii nu se pot trage concluzii clare. Rezultatele nu oferă o “cale biologică” pentru a identifica viitori criminali. Ei cred că infracţiunile violente sunt rezultatul unor multiple interacţiuni dintre moştenirea genetică, structura creierului, influenţa familială şi influenţele sociale. Dar, totuşi, aceste rezultate pot crea premiza unei intervenţii din timp asupra indivizilor care au au şanse de a deveni infractori.
lovendal.ro

:)))


Mister



Unul dintre cele mai misterioase cazuri poliţiste din lume: dispariţia mogulului canadian Small Ambrose. Accident sau a fost omorât?

Ambrose SmallDispariția în 1919 a mogulului Small Ambrose (din Toronto, Canada) rămâne unul dintre misterele cele mai mari ale lumii. Small, născut în ianuarie 1863, a început ca aprod, iar, în următorii 40 de ani, el şi-a construit un imperiu de teatru, acumulând o avere imensă. Pe 1 decembrie 1919, Small şi-a vândut afacerile pentru 1,7 milioane dolari (o sumă imensă în acea perioadă), pe care a depus-o în contul său bancar. În seara următoare, pe 2 decembrie 1919, el a părăsit biroul, în jurul orei 6 seara. F. W. M. Flock, avocatul lui Small, a fost ultima persoană care l-a văzut pe milionar în viaţă. După ce Small şi-a părăsit biroul și şi-a cumpărat un ziar de la un colţ de stradă, el dispăru în noaptea rece, nemafiind văzut din nou. În anii următori, dispariția de Ambrose Joseph mici a devenit unul dintre misterele cele mai senzaționale din lume.
Small a fost un jucător cunoscut, un afemeiat și un om de afaceri nemilos. Cazul a provocat o senzație, mai ales când soția lui Small, Theresa, a oferit o recompensă de 50.000 de dolari, cea mai mare în acea perioadă. Cu toate acestea, nicio cerere de  răscumpărare nu a fost făcută vreodată și niciun cadavru nu a fost descoperit vreodată.
Fără vreun cadavru şi fără vreun bilet de răscumpărare, autoritățile erau cu mâinile legate şi, practic, nu puteau merge mai departe. În disperare, Poliţia din Toronto a trimis în 1922 o copie a dosarului lui Sir Arthur Conan Doyle, creatorul detectivului Sherlock Holmes, în speranța că ar putea face lumină cu privire la această dispariție misterioasă. Deși a manifestat interes, Conan Doyle nu a găsit timpul necesar pentru a investiga cazul în mod corespunzător.
Marea majoritate a averii mogulului i-a revenit soţiei sale, Theresa, iar o mică parte din avere au ajuns şi la cele două surori ale milionarului. La un an după moartea doamnei Small (în 1936), Patrick Sullivan, editorul unui tabloid din Toronto, a susţinut o poveste conform căreia Theresa ar fi plătit un asasin cu 20.000 dolari pentru a-i ucide soțul, ea semnând chiar şi o mărturisire înainte de moartea ei. Presupusul criminal a recunoscut că Theresa l-a convins să producă acest asasinat. Dar, un judecător a respins acțiunea, citând mărturia ca un fals.
În anii de după dispariția sa, au existat rapoarte de observare a lui Ambrose Small în Londra, Franța, Mexic și America de Sud, dar niciunul din rapoarte nu s-a confirmat vreodată. Milionarul canadian a fost declarat mort în mod legal, în 1923, iar în 1960 cazul a fost închis în mod oficial. Zeci de ani după dispariţie, fantoma lui Ambrose Small a fost raportată a bântui teatrul său preferat, “The Grand” din Londra, Ontario.
lovendal.ro

:)))


joi, 28 august 2014

Apatia

Apatia… NU salveaza Romania!

autor: FrontPress 29.08.2014
apatieStop apatiei! Acţionează!
Starea apatică a Naţiunii Romane este indusă şi întreţinută de acest sistem politic haotic şi distructiv. De ce apatică? Desigur, lipsa de reacţie a populaţiei la acţiunile de sabotare a ţării şi de distrugere concertată a culturii şi istoriei naţionale nu poate avea că alt diagnostic decât cel al apatiei sociale generalizate. Văd oameni, semenii mei, fiind balzati şi apatici, mulţumiţi cu viaţa lor, grea, de zi cu zi. Acest sindrom are remanență din vechiul sistem comunist când aveam şi atunci inoculată ideea că „aşa e viata” sau „e bine şi asa” și/sau „rău cu rău, dar mai rău fără rău…”. Iar omului de rând, venind cu aceste tare din vechiul sistem, i-a fost uşor să folosescă aceleaşi sintagme caîn trecut. Mai mult, specialiştii în manipulare au avut grijă să se menţină aceeaşi stare de spirit şi acum, pentru o manipulare grosieră a mentalului uman românesc, pentru acoperirea fărădelegilor stăpânilor oligarhi.
Ici-colo, în oraşe, s-au primenit străzile, aleile şi/sau bulevardele, s-au spoit şi înnoit cu pavele şi borduri, unele chiar prost făcute sau de mântuială, dar, arată bine faţada noii orânduiri, cu banii din buget şi la preţuri duble sau triple. Că ar mai fi vorba şi de o spălare de fonduri, de la bugete prin „n” firme căpuşă, asta nu se vede sau încă nu s-a confirmat de către organele de anchetă! În caz că s-a făcut vreo anchetă…
Automulţumirea este ca o boală grea la romani, la care mai putem adăuga şi autoamăgirea… Zilnic ne amăgim ca un drog pe care ni-l administrează sistemul. Dincolo de toate acestea, mai avem şi comoditatea şi cuperficialitatea, bine întreţinute de sistem. Aşadar, atâta timp cât încă mai avem ceva de mâncat, de lucrat şi ceva titulatura pompoasă în CV, oamenii nu se vor revolta prea mult…
Trebuie să realizăm că, de fapt, sistemul ne vrea dezbinaţi şi apatici, iar pentru asta nu face decât să ne creeze un fals confort mental… Toată lumea este „mulţumită”, am devenit sclavii unor iluzii. O copilărie sintetică va atrage automat o viaţă sintetică. Manipularea copiilor=manipuilarea viitorului, întocmai ca în comunism. Acum, ne întrebam: cum poţi schimba un sistem atât de bine structurat (îndoctrinat) şi axat pe o manipulare în masă, cu oameni dezbinaţi şi încă creduli, cu o viaţă sintetică şi unde mijloacele de informare promovează prostia cultivată ca atitudine, iar docilitatea este considerată o virtute de către acest sistem?
Să luăm un exemplu cotidian… Undeva în nordul ţării, în judeţul Botoşani, în unele comune, se constată o mortalitate excesivă a puilor de găină, a bobocilor şi a porcilor din bătătură casei taranului. Munca ţăranului de peste an, pe apa sâmbetei. Concluziile, încă neconfirmate oficial, oficial, probabil, nu se va confirma niciodată, moartea acestor vietăţi s-ar datora intoxicaţiei cu pesticide, insecticide, îngrăşăminte, împrăştiate în exces de către noii latifundiari ai asociaţiilor/societăţilor agricole, spuneam împrăştiate necontrolat, în goana lor nebună după profit… Aceste chimicale ajunse în plantă, în exces, se menţin iar după recoltare ajung şi la gospodăriile populaţiei, sub formă de plată a arendei pământului înscris în aceste asociaţii. Cantităţi mari de chimicale şi otrăvuri care ajung în hrana animalelor şi a oamenilor. Cine se face răspunzător? Probabil, nimeni…
Cine trebuia să facă controale la aceste asociaţii şi/sau societăţi agricole? Instituții ale Mediului şi ale Direcţiilor Agricole. Otrăvirea solului (poluarea) şi a apei trebuie urmărită constant, iar contravenţiile să fie pe măsură faptelor…. Dar, aşa cum arătăm, politizarea şi mafiotizarea acestor instituţii, ca şi a altora, blochează funcţionarea lor. Blochează funcţionarea Statului, blochează societatea în ansamblul său.
Încet dar sigur, ne desfiinţam ca naţiune şi ca ţară. Exemplul de la Botoşani probabil nu este singular, dar presa aservită nu poate prezenta astfel de fapte, deoarece nu sunt de senzaţie şi oricum nu vor apărea nici un fel de repercusiuni asupra nimănui. Întotdeauna „mortul” este de vină. Tot aşa se procedează şi cu inundaţiile, viiturile, înzăpezirile şi blocările unor drumuri pe timp de iarnă, cu drumurile pline de gropi şi cu autostrăzile fantomă, cu termene de execuţie la plus infinit. Toate acestea se întâmplă destul de des în România şi se repetă anual, cu grave consecinţe pentru populaţie şi, totuşi, oligarhii ţării nu par a fi sensibili la nevoile omului de rând. Nimănui nu-i pasă!
Apoi ne întrebam iar şi iar: „De Ce?”. De ce se întâmplă toate acestea şi de ce nu putem trăi şi noi romanii într-o ţară civilizată, unde cetăţeanul este aparat şi se simte în siguranţă în ţara sa, în casa sa, unde naţiunea prosperă şi unde nu e loc de „E bine şi aşa…”. Unde instituţiile statului funcţionează în folosul şi pentru bunăstarea naţiunii.
Nu, nu e bine deloc în România lui 2014, iar cei automulţumiţi sau cei cu „burta” plină, mai pot spune şi ei, că e loc de mai bine, de mult mai bine şi fără aceşti oligarhi la putere.
Marea noastră problemă este să reuşim să ieşim din acest cerc vicios al manipulării şi dezinformării în masă a populaţiei. Să ieşim din sistem, din acest sistem infracţional, iar aceasta nu se va face decât la nivel individual. Să ne întrebăm fiecare dintre noi, ce ne dorim de la acest sistem? Ce viitor vor avea copii noştri? Ce tip de sistem politic ne dorim şi ce profil uman/profesional trebuie să aibă un candidat la orice funcţie publică? Ne dorim în continuare ca funcţiile publice să fie ocupate prin numiri şi criterii politice si de infractori, sau prin concurs şi prin profesionalismul candidatului?
Ne dorim o viaţă normala ca în ţările din clubul UE unde pompos am fost primiţi, dar fără drepturi egale cu cei de acolo? Sau ne dorim în continuare o libertate captivă, ţinuţi în lesa sistemului clientelar al oligarhiei de partide? Ne dorim o economie subterană prosperă, alimentată de la bugetul nostru al tuturor? Ne dorim „job” -uri la negru şi prost plătite? Există zeci si zeci de astfel de întrebări pe care ar trebui să ni le punem mereu când ne dorim cu adevărat o schimbare reală. Dar, ne dorim o schimbare adevărată?
Personal, am dubii si cred că suntem prea comozi si prea superficiali pentru a ne dori o schimbare radicală! Deja suntem obisnuiţi cu participarea ca spectatori la „Olimpiada Penalilor Oligarhi’’ si să aplaudam, să facem galaerie pentru unii sau alţii dintre penali… Mai apoi sa mergem în turmă să-i votăm! De Viorel Sandu – Ziarul Natiunea

Venetia Romaniei



A fost odată România Mare: Vâlcovul – Veneţia României


Vâlcovul pe harta României Mari
Ne vom continua azi călătoria prin România Mare de altădată, plimbarea prin lumea interbelică începută în insula dispărută azi Ada Kaleh şi continuată în Turtucaia - oraşul pictorilor. Astăzi e rândul unui oraşel cu o frumuseţe şi un farmec aparte, supranumit cândva Veneţia Estului. Pentru a vă stârni curiozitatea o să vă spun doar că celebra revistă National Geografic a consacrat în anul 1939 un număr special Vâlcovului. Căci despre aceasta localitate din fostul judeţ românesc Ismail este vorba (Vâlcovul de ieri este Vîlkovo de astăzi din regiunea Odessa a Ucrainei). Să redescoperim aşadar împreună, cu ajutorul reporterului Serafim Cadan al revistei Universul literar”, această lume pestriţă şi plină de pitoresc, “cu veselii, tristeţi, vrăjitori, ţânţari inteligenţi, lipoveni-francezi şi cu... nudişti”, lumea Vâlcovului românesc de altădată:

 “ Vâlcovul este, dacă se poate spune aşa, format din trup şi suflet. Trupul îl reprezintă însuşi orăşelul, înrămat în canaluri — „erichi", nişte brazde cu
apă, în lungul şi latul lui, de unde îi vine şi numele, din ruseşte : „vilca"-
furculiţă. Aceste canaluri, unele mici şi altele mari, cum este Belgarodschi,
care îşi mână apele prin tot orăşelul, până la mare, sunt comorile şi atracţiunile acestui colţ de ţară. În noaptea clară, sub razele mioape ale lunei, plutind cu o lotcă pe acest canal, simţi cum ţi se topeşte inima, devii imaterial, te mângâie şi te alintă o tăcere cu şoaptele sălciilor, te confunzi într'o taină dumnezeească, fără început şi sfârşit. O notă de cântec, rătăcită, înţeapă duios inima şi vrei să plângi sau să râzi, ori să le faci pe amândouă deodată. Aici să vii îndrăgostit, că de nu, dragostea ţi se va strecura, nechemată în sânge şi vei suferi, vei căta în stele o iubită şi, după câteva zile, eşti cel mai bun om, blând, gingaş în gesturi, cu ochii mereu visători, cu un fragment de cântec pe buze, chiar dacă la şcoală, obiectul muzică ţi-a fost decorat totdeauna cu indulgenţă, cu nota 5 (...)”.
Vâlcov - Veneţia României Mari
Case în Vâlcov (1936)
Vaporul, o autentică mătuşica sgomotoasă, cu nărav, adică amatoare de popasuri, îşi încetineşte mersul. Sirena behăie fals şi cu toţii amuţim şi strângem geanta sau geamantanul, mai aproape.
O pereche — el profesor dela Vâlcea şi ea fată de oameni cuminţi — aflată în luna de miere, de la Ismail, au stat şi s'au tot privit ochi în ochi, pierduţi şi izolaţi. Acum se desprind, jenaţi, din braţe şi întreabă:
— Ce s'a întâmplat?
— Vâlcov! răspund scurt, arătând pontonul, care par'că fuge spre noi.
— Vâlcov ? Când a trecut vremea ?
Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul cherhanalelor
 Vâlcov (1929)
Iată dragostea impertinentă, sfidătoare de timp, de pitoresc şi de malurile minunate şi sălbatice ale Dunării! Mă gândesc surâzând. Îndată ce ne obişnuim cu parfumul specific al locului — miroase apăsător a peşte — ne îndreptăm spre o clădire aşezată la malul Dunării şi înconjurată de un canal. Drumul de aci pleacă spre uliţa principală. (...) Găsesc trotuare; trotuare asphaltate, curate şi bune. S'a pornit pe linia înfăptuirilor. S'au făcut podeţe cimentate. Din punct de vedere pitoresc, Vâlcovul pierde. Din punct de vedere uman, câştigă. Aici, pe timpuri, era noroi sau praf şi bieţii lipoveni se luptau cu aceste două rele, după anotimp. Podeţele însă se cuveneau a fi făcute după modelul unuia aflător în Cişmigiu, unde barele, deşi din piatră, dau impresia unor crengi de pom împletite. Seara se lasă tăcută, prea caldă, misterioasă. Vine o noapte ca în tropice, cu sgomote ciudate, foşnitoare. Bănui apropierea fiarelor; presimţi clănţănitul dinţilor; regreţi că nu te afli acasă, la tine, în siguranţă, visând la stele şi respirând parfumul florilor darnice din grădină. Deodată, prin ramurile sălciilor, posomorâte, unde bănuiai ascunse maimuţe sau un boa, explodează fără sgomot, pumni de lumină şi întunericul fuge ruşinat, la braţ cu toate vedeniile: Vâlcov cu electrică!

La Grişa...


Vâlcov - Veneţia României Mari
Biserica ortodoxă
din Vâlcov
Ne aşezăm, pentru masă. la restaurantul lui Grişa. E un local vestit. O curte cu gutui, măsuţele răsleţe însemnând „o grădină de vară”. În drum, am uitat să vă spun, am făcut o prietenie în persoana lui Mişutca, băieţandru de vre-o 16 ani, care fumează, vorbeşte gros şi are chip îndrăsneţ. Îi ofer sticla cu vin şi un pahar să se servească! Mişutca se strâmbă, dispreţuitor, la pahar şi se ospătează. Apucă sticla delicat, cu patru degete, cel mic lăsându-l liber şi întins, demonstrându-ne astfel buna sa creştere şi, fără alte complicaţii, răstoarnă jumătate de conţinut, în gură. Apoi, simţinduse îndatorat pentru „trataţie", dispare puţin timp şi, pe urmă, vine cu un alt flăcău de seama lui, cu o „garmoşcă" enormă. Muzicantul se dovedeşte la înălţime. Instrumentul, în mâinile lui, e un fulg şi cântecul, sălbatic, înflăcărat, aţâţă picioarele lui Mişutca. El ocoleşte vertiginos mesele, în dansul acesta original, trepidant, care este „cazacioc". Se rupe brusc din ritmul vijelios, drept în faţa sticlei, se ridică şi o altă gâlgâitură îi animă gâtlejul.
  
— Ce faci Mişutca? îl întreb, zâmbind.
— Guleaiu! mă lămureşte el grav —adică, petrec.
(...)  Dealtfel, revărsarea unei voci mănoase, puternice şi frumoase, acompaniată de câteva instrumente, mă cam lămureşte şi, în liniştea feciorelnică, nepângărită de vr'un alt sunet, muzica aceasta îndeplineşte o adevărată minune. Înduioşează şi atinge toate fibrele şi parcă ai sbura spre ei cu rugămintea: Luaţi-mă şi pe mine! Vreau să beau. Să cânt şi să dansez. Totuşi, o stânjeneală se strecoară şi mă ruşinează: la această oră, când toţi dorm?
— Uite-i cum petrec! observă Polifronâci, râzând în surdină, şiret.
— Nu vă supără? încerc eu terenul.
— De ce să ne supere? De aia se numeşte că sunt boieri. Au bani şi se veselesc. Fără muzică e urât . Apoi ne uităm şi noi cum se petrece la ei. Asta e partea lor !

Destăinuirile lui Polifronâci

Vâlcov - Veneţia României Mari
Canalul  Vâlcovului (1929)
(...) Polifronâci nu rezistă mult tăcerii şi începe să vorbească. Primele cuvinte se pierd risipite; nu-l ascult. Apoi întorc capul şi-l privesc. Pletos, cu barbă lânoasă, încreţit la frunte, — luna cu razele ei, se oglindeşte în părul uns şi obrazul lui pare aureolat ca la sfinţii din icoane. Uit că e un biet pescar lipovean şi cred că în faţă-mi stă un sihastru. Involuntar, prind spusele lui şi mă concentrez. Astfel, din vorbele lui, simple, necăutate, aflu micile bucurii precum şi păsurile lui şi ale pescarilor.
După ce îmi descrie, amănunţit, pe toate rudele lui, cu nepoţi şi strănepoţi, nume şi pronume, griji şi necazuri, trece şi la descrierea, mai generală, a populaţiei. Din noutăţile vieţii lor cea mai recentă a fost descoperirea unui sort nou de peşte, în cantităţi mari, nemaivăzut şi necunoscut vreodată. Explicaţia ar fi metamorfozarea pe care o suferă unii peşti, după veacuri. Apoi, din cuvintele lui netivite în citate, filosofii sau sugestii, mi se desemnează această realitate crudă a vieţii lipovenilor pescari. De dimneaţă până'n seară, iar adeseaori, zile şi nopţi întregi, ei se hărţuesc năprasnic, tenace, în sudoare şi sânge, cu marea şi capriciile ei, nici odată ajunşi să fie cunoscuţi de lumea largă, pentru viaţa lor sacrificată, în scopul lor atât de puţin preţuit, cum este alimentarea pieţei noastre sau universale, cu peşte. Acasă se războiesc cu alte imagini ale vieţei lor : cu „optovichi" (engrosiştii), „pereepeţ" (perceptorul) şi adeseaori cu inundaţiile.

Vâlcov - Veneţia României Mari
Imagine din Vâlcov (1939)
de pe coperta revistei "Natura"
Toţi locuitorii sunt săraci. Anul întreg, ei se aprovizionează cu obiectele şi alimentele strict trebuincioase traiului, pe datorie, de la aceşti engrosişti, vreo trei la număr. Acestora pescarii le datorează averi. După începerea pescuitului, aproape întreaga recoltă, cu înşelări şi scăderi la cântar, sub motiv că peştele este ud, intră în mâinile engrosiştilor, pe un preţ redus, pentru acoperirea datoriilor în mărfuri, de obicei cedate scump. Cealaltă parte a recoltei trece la „pereepeţ" şi la ei rămâne puţin sau nimic din munca depusă. Dar cât peşte nu se strecoară, pe sub mână, persoanelor în mâinile cărora se află puterea să le facă şicane şi să-i oprească de  pescuit! Asta însă nu se află niciodată. Pescarul ştie să tacă spre a nu-şi atrage răsbunarea. Ei se conduc după o zicală, populară în viaţa lor: „Pe Dumnezeu nu-l vezi, iar până la Vodă este departe " şi nu crâcnesc, nu se plâng, îşi duc cu resemnare, religios, viaţa de câine.

In schimb, Duminica, cu ultimul ban, asudat şi chinuit, se înfiinţează la cârciumă.Beau mult, dansează până la ultima fărâma de putere „cazacioc" şi în acest fel îşi scutură necazurile şi uită că mâine se înhamă de-a capăt, la aceeaşi poveste. Viaţa lor se închide adeseaori, năpraznic, în fundul mării. Rarii lipoveni cari mor creştineşte, acasă, tot în apă îşi odihnesc oasele. In cimitir, după săpătură de jumătate de metru, e apă şi coşciugul se aşează în ea: prin apă trăesc, mor, se chinuesc, şi acolo-şi află şi culcuşul.


Despre messieurs Luca et Maxim, vrăjitoare si nudişti


Vâlcov - Veneţia României Mari
Regele Ferdinand
pe pontonul din Vâlcov
 în anul 1925
Azi e sărbătoare. Dimineaţa, lipovenii, până la sfârşitul obedniei la biserică, se „distrează" cu ceaiul. Această desfătare pare să n u fie din cele uşoare şi prielnice trupului. Sudoarea puternică, multă, luceşte pe feţele lor; mai se furişează în farfurioara din care sorb lichidul; ei mai aleg un firicel de zahăr, îl pun între buze şi dinţi, suflă ca din foaie să mai răcorească lichidul şi-l trag cu gură ţuguiată şi numai termină să respire, mulţumiţi, senini. Se va sfârşi slujba religioasă şi apa fierbinte a ceaiului se va înlocui. Ceainicile vor dispare; va răsări „garmoşca" şi o tobă şi beţia, solidă, săţioasă, se va încinge, până ce Grişa va refuza să le mai dea vin. Contemplările şi gândurile mele se întrerup la apropierea lui Grişa, care se interesează dacă nu-mi va face plăcere să vorbesc franţuzeşte cu lipovenii.
Aceste două noţiuni: lipoveni şi limba franceză, apropiate, par ca negativul şi pozitivul, care mereu se îmbrâncesc. De aceea, neîncrederea, ironică, mă trădează.
— Poftiţi, poftiţi, să vedeţi! mă îndeamnă Grişa.
Am fost, am văzut şi urechile mi-au auzit. Sunt doi lipoveni - Maxim şi Luca; cam de vreo 50 de ani, pescari amândoi şi cu chipurile obişnuite: blonzi, bărbile roşii şi cu nişte cămăşi ce se închee la gât, într'o parte, „cosovorotchi“.La apropierea mea s'au sculat şi mi s'au adresat în limba curentă franţuzească, accentuată puternic de acea notă cântătoare, specific slavă. N'am răspuns dar am râs cu hohote, mult, spre nedumerirea lor şi pe urmă ne-am împrietenit. In timpul marelui răsboi Rusia a făcut un schimb de flotă cu Franţa, urmând obiceiul statelor amice şi cei doi prieteni — lipoveni, pe atunci marinari, au nimerit în Marsilia, unde au stat mulţi ani şi după răsboi. La urmă, dorul învingând, au venit acasă şi iarăşi sunt pescarii: Luca şi Maxim.
(...) Vaşi povesti de o vizită făcută unei vrăjitoare — lipovence, tot astăzi, dar cedez promisiunilor date amicului meu I. Gh., care m'a speriat cu toate pacostele din lume, care îmi vor cădea pe cap, dacă ea va afla despre divulgarea publică a activităţii sale, — şi tac. Superstiţia e mare lucru! Vă spun doar la ureche: dacă vi s'au făcut farmece, cumva, vreodată, ea află. Se desbracă noaptea, goală, se frământă, iar dimineaţa, rezultatul e ca în palmă. Tot ea, dintr'o privire, descoperă dacă bărbatul face uz de palme în căsnicie. Puneţi-vă în gardă, amatorilor de senzaţii şi de păcate, nu însoţiţi pe domnişoare la această nouă Mafalda.
Formalităţi ca la frontieră. Se cercetează acte, legitimaţii şi, în fine, plecăm. Parcurgem tot Vâlcovul, liniştit şi cuibărit pe ambele maluri ale canalului. Marea ne întâmpină, jucăuşe, şi desmierdătoare. Vreo 15-18 km., în lotcă, străbatem marea ca nişte autentici pescari, curagioşi şi grozavi, înghiţind de ruşine vaeele rebele, isbucnite la clătinările mai pronunţate ale bărcii. Ajungem sdraveni şi mulţumiţi de sfârşitul călătoriei. Volciocul este o plajă plăcută, întinsă, cu o mulţime de căsuţe din „lampaci". Datează mai de demult, însă n'a ajuns să fie cunoscută înăuntrul ţării. Aici vin să-şi petreacă vacanţa locuitorii din oraşele apropiate de Vâlcov. Comod, fără amenajări speciale, lumea petrece, simplu, ca acasă.
Se găsesc şi unele doamne şi domnişoare gătite şi vopsite, aducând atmosfera plajelor cunoscute. Pe alături, tinerii bronzaţi fac de sentinelă şi aceleaşi idile vechi, ca lumea, se ţes pe nisipul mării şi se sfârşesc odată cu sezonul. Dar prietenul meu, surâzând ştrengăreşte, vrea să-mi arate altceva.
Intr'adevăr la vreo 3—400 m., pe malul Limanului, nămolul probabil că are calităţi miraculoase pentru sănătate. Aici bolnavii şi bolnavele uită să uzeze de îmbrăcăminte, şi aşa, în costumele lui Adam şi Eva, se simt minunat, îmi închipui că nămolul ar putea să le strice costumele de baie, şi de aceea, spiritul practic al economiei şterge orice jenă.

Plimbarea prin Vâlcov s'a terminat. Vaporul ne poartă spre alte meleaguri, Vâlcovul se micşorează, rămâne departe, soarele apune şi simţi cum tristeţea şi nostalgia după locul părăsit se aşează nepoftită, în suflet şi zici: Rămâi cu bine, oraş al viselor, nu te voi uita !


Sursa: articolul “Vâlcovul – Veneţia României” – semnat Serafim Cadan – publicat în “Universul literar” , numărul din 17 septembrie 1938 răsfoit în Biblioteca Digitală a B.C.U. "Lucian Blaga" Cluj Napoca

deieri-deazi.blogspot.com

:))))

BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Enigma Bibliotecii din Alexandria

Autor: Marcela Dumitrescu
Enigma Bibliotecii din Alexandria

Distrugerea Bibliotecii din Alexandria a fost descrisă drept cel mai dramatic capitol din istoria culturală a omenirii. Istoria ne spune că biblioteca a fost fondată în oraşul Alexandria de către Ptolemeu al II-lea
(282-246 î.H.), pornind de la fondul de cărţi al bibliotecii personale a lui Aristotel, şi a avut în final 700.000 de exemplare, fiind cea mai mare şi mai cunoscută de lumea antică.
Pe lîngă colecţia de papirusuri (iar mai tîrziu pergamente subţiri), biblioteca avea şi o facultate permanentă, cu 50 de profesori, care a dat lumii cele mai strălucite nume ale Antichităţii, Euclid, părintele geometriei, şi legendarul Arhimede. Datorită bibliotecii, oraşul Alexandria a devenit centru cultural al lumii, vreme de peste 600 de ani, dar a dat naştere şi multor legende privind dispariţia ei.
Surse antice şi bizantine relatează că distrugerea a fost pusă pe seama a trei persoane. Se spune că Iulius Cezar i-ar fi dat foc din greşeală, atunci cînd a ordonat să fie incendiată zona din jurul docurilor. Una dintre variante vorbeşte despre Patriarhul Theophilus că ar fi distrus-o la devastarea Serapeumului păgîn, în 391 î.H. Cele mai veridice date indică însă anul 640, cînd oştile musulmane au cucerit Egiptul, iar califul Omar ar fi ordonat ca Biblioteca din Alexandria să fie arsă în totalitate, pe motiv că toate înscrisurile contraveneau Coranului, deci erau socotite eretice.
Totuşi, istoria spune că Biblioteca Regală nu a fost atît de mare, deoarece 700.000 de papirusuri ar fi cîntărit doar 40 de kilograme, deci era doar o clădire monumentală, un edificiu gigantic. Lucrările de excavare au scos însă la lumină mult mai puţine ruine, iar concluzia a fost că Biblioteca Regală a avut o mărime redusă, ceea ce poate explica cum de a putut să dispară din istorie, fără să lase urme de amploare. Cel mai mare mister rămîne totuşi cel al distrugerii şi dispariţiei ei, dar nu se cunoaşte cu certitudine cine a fost adevăratul responsabil.
In relatările care vorbesc despre Cezar că a dat foc flotei din port nu se menţionează vreo pagubă adusă bibliotecii, susţinîndu-se că aceasta se afla departe de docuri şi era prea solidă, fiind astfel protejată împotriva incendiilor.
Versiunea că Patriarhul Theophilus a incendiat o grupare de creştini nu este nici ea sigură, deoarece se ştie precis că nu toate manuscrisele ar fi dispărut, la moartea sa găsindu-se la el acasă numeroase documente.
In anul 1979, un grup de arheologi şi mediumuri, Mobius, ce lucrau în domeniul paranormalului, a încercat să localizeze biblioteca distrusă. Ei au repetat cercetările şi în anul 1990, nutrind convingerea că metodele lor de „clarvăzători” ar putea oferi lumii rezultate extraordinare. S-au folosit de experienţe în afara trupului, telepatie şi călătorie astrală, pentru a vizualiza zona, chiar să-i stabilească poziţia pe hartă, dar în zadar. Şi în 1995, acelaşi grup Mobius credea în dovezile depistate de mediumuri, dar credibilitatea rămîne sub semnul întrebării, deoarece dovezi concrete nu au existat.
Totuşi, pierderea Bibliotecii din Alexandria a fost descrisă ca „zonă în care istoria şi-a pierdut memoria”.
lumeamisterelor.com

miercuri, 27 august 2014

:)))

Un soldat neinstruit

Nobody who works hard for a living should be forced to live in poverty. Nobody.


Tell McDonald's: Pay workers $15 and let them form a union.
Started by Low

Mars nationalist

Mars nationalist in memoria romanilor ucisi de hortysti

autor: FrontPress 27.08.2014
horthy oradea1940: Amiralul Horthy defilând călare în Oradea, oraş românesc cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena
În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, România pierdea Transilvania de nord în favoarea Ungariei hortyste. Pentru a-i omagia pe românii ucişi de ocupanţii unguri, Noua Dreaptă va organiza duminică un marş pe străzile din Braşov, care se va desfăşura sub sloganul “Dictatul de la Viena: Iertăm dar nu uităm!”. Acţiunea din 31 august va începe la ora 12.30, punctul de întâlnire fiind statuia lui Andrei Mureşanu, un poet şi revoluţionar român din Transilvania, autorul strofelor imnului de stat al României.
Transilvania_de_NordChiar ne-au furat nemţii și ungurii Ardealul?
Unii istorici, comuniști sau democraţi, i-au găsit drept principali vionvaţi pentru pierderea teritorială din 1940 pe “fasciştii” unguri şi pe reprezentanţii Germaniei naţional-socialiste. Printre puţinii care au căutat vinovaţii în altă parte, anume în clasa politică românească de la București, au fost naţionaliștii, reprezentaţi în acele vremuri de Mișcarea Legionară. Aceștia susţineau că Dictatul a fost o consecinţă a lipsei de realism politic din partea clasei conducătoare, de la partidele de sistem până la regele Carol al II-lea. 
La începutul celui de al Doilea Război Mondial și în anii premergători conflagrației, în Europa continentală exista o singură mare putere aflată în ascensiune şi în ofensivă, atât militară cât și economică: Germania. Clasa conducătoare românească din acea perioadă, reprezentată regele Carol al II-lea și de marile partide ”democratice”, țărănist și liberal, au dat dovadă de o naivitate politică crasă. Bucureștiul, ignorând vântul schimbării care sufla în Europa, a preferat să caute aliați la Paris și Londra. Mai aproape, pentru a se pune la adăpost de pericolul revizionismului bulgăresc sau unguresc, manifestat permanent de Budapesta chiar imediat după semnarea Tratatului de la Trianon de la sfârșitul Primului Război Mondial, care a consfințit destrămarea Ungariei Mari. România și-a format o serie de alianțe regionale cu Iugoslavia și Cehoslovacia (Mica Antantă) și cu Iugoslavia, Grecia și Turcia (Înţelegerea Balcanică). Tot acest sistem de alianțe și amăgirile englezești și franțuzești, în ciuda eforturilor diplomatice, s-au prăbușit ca un castel din cărți de joc în 1940 când Italia lui Benito Mussolini și Germania lui Adolf Hitler au impus României cedarea Ardealului de Nord. Cum s-a ajuns la acest deznodământ?
În primul rând trebuie spus că România nu s-ar fi putut opune militar acestui Dictat, armata nefiind pregătită la acea vreme pentru un conflict de amploare cu Unagria, în alianță cu Italia și Germania. Opoziția armată ar fi dus doar la ocuparea întregii Transilvanii, a Banatului, Crișanei și Maramureșului, sau poate chiar a României întru totul sau dezmembrarea ei, așa cum s-a întâmplat cu Iugoslavia, un an mai târziu.
Deci, dacă România nu era o putere militară, de ce nu a salvat diplomaţia rupturile teritoriale? Din lipsă de realism politic, au afirmat la vremea respectivă legionarii, care propovăduiau în planul politicii externe o alianță imediată cu Axa Berlin-Roma, simțind ascensiunea celor două state naționaliste. Pe de altă parte, clasa politică a preferat să ignore noile realități geopolitice, îndepărtând Germania și Italia, prin acțiuni iresponsabile, forțând mâna celor două super-puteri să caute în regiune noi aliați. Ungaria atât a așteptat.
oCum a fost îndepărtată Italia? Regimul lui Benito Mussolini a fost inițial înclinat spre o colaborare cu România, datorită originii latine comune a celor două limbi și a potențialului economic al țării noastre. Relațiile bilaterale s-au răcit în 1936, când reprezentantul României la Liga Națiunilor (un organism premergător al ONU), masonul pro-sovietic Nicolae Titulescu, a criticat invazia italiană a Etiopiei și a jignit mai mulți jurnaliști din Peninsulă. Prin gestul său, poate de înțeles din punct de vedere uman, dar inacceptabil din partea unui diplomat și om politic realist, acesta a reușit să îndepărteze Italia de România, care nu avea nici un interes în conflictele coloniale din Africa.
Carol IIRegele Carol al II-lea şi Cancelarul Adolf Hitler
Dar cel mai grav lucru, care a și făcut posibil Dictatul de la Viena, a fost îndepărtarea Germaniei. Hitler, care se aștepta probabil la izbucnirea unui conflict militar, a căutat aliați în estul Europei, România fiind printre primele alegeri, datorită resurselor petroliere importante, a producției agricole, a populației numeroase și în creștere și a poziției strategice. Mai mult, în România trăia și o importantă minoritate cu origini germanice (șvabii din Banat și sașii din Transilvania). Toate premisele unei colaborări bilaterale erau pe masă. Germania a promis României în 1938, în urma vizitei regelui Carol al II-lea la Berlin, garantarea granițelor României Mari și a propus chiar schimburi economice avantajoase ambelor state, inclusiv asistență tehnică industrială și militară. Printre condiții a fost reorientarea externă a României spre Germania, în defavoarea Marii Britanii și a Franței. Regele dictator a refuzat, bazându-se pe promisiunile, dovedite a fi deșarte, din partea Parisului și Londrei. Mai mult, la întoarcerea în țară a dat ordin ca mai multe căpetenii legionare, inclusiv întemeietorul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu, să fie asasinate fără proces. În acea perioadă Mișcarea Legionară era singura formațiune majoră care cerea o alianță imediată cu Germania.
Prin aceste provocări și gafe politice și diplomatice, România a rămas vulnerabilă pe plan extern, Italia și Germania căutând alți aliați regionali. Acest lucru a dus în final la pierderea Ardealului de nord, la presiunea Ungariei. Germania și Italia au sprijinit revizionismul revanşard în primul rând din cauza clasei politice de la București, care a forţat două mari puteri să caute alţi parteneri strategici în regiune. Marile puteri, dar și țările mai mici, se ghidează în politică după interese și nu după sentimente. Politicienii români nu au înțeles în anii care au dus la deznodământul din 1940 că interesul de moment al țării îndemna la o colaborare cu Germania, care ar fi garantat granițele României Mari.
Ca urmare a Dictatului de la Viena, în perioada 1940-1944 a urmat o serie de masacre anti-româneşti, cele mai cunoscute fiind cele de la Ip şi Treznea. Sursa: FrontPress.ro